În exclusivitate din Japonia
Paradisul săbiilor japoneze –
MUZEUL SĂBIILOR din TOKYO
Cristian Laibar impreuna cu Hataya San
Se spune că la sfârşitul secolului al 16-lea, înainte ca Japonia să închidă porţile civilizaţiei occidentale, Spania a încercat să propună curţii imperiale japoneze un import de săbii de înaltă clasă din oţel de Toledo. Surprinşi s-au izbit de un refuz extrem de politicos şi diplomat. Era evident pentru că deja japonezii aveau în spate mai bine de 600 de ani de istorie în ceea ce priveşte evoluţia Nihonto – ului: existau mai bine de 2-300 de familii specializate în această artă care îşi transmiteau secretele din generaţie în generaţie. În plus apăreau familii de artişti specializaţi pe crearea fitting-uri de artă, high class pentru săbii – toate cu inserţii de aur şi argint, sculpturi în miniatură, suprafeţe sidefate, sau acoperite cu piele, etc.
În 1868, când restauraţia Meiji a interzis portul săbiilor de samurai, practic sabia japoneză a intrat într-o decădere clară pentru că de atunci o perioadă de aproape 20 de ani nu s-au mai făcut săbii, iar meşteşugul vechi de aproape 1000 de ani era clar pe cale de dispariţie. A fost nevoie de intervenţia guvernului pentru ca arta sabiei să fie revigorată şi pentru ca vechile familii să îşi reia arta lor – care nu fusese interzisă, doar devenise inutilă în acea perioadă.
Situaţia a devenit şi mai critică după al doilea război mondial, când în 1948, aliaţii au interzis posesia oricărui tip de armă inclusiv sabia japoneză, şi în plus au distrus şi luat din Japonia extrem de multe lame japoneze de toate felurile.
Muzeul Sabiilor Acesta este momentul când guvernul a înfiinţat Socitatea de Păstrarea Tradiţiilor legate de Sabia Japoneză sau Nihon Bijutsu Token Hakubutsu Kan – iar sediul acestei organizaţii găzduieşte şi o colecţie extraordinară de săbii japoneze. Este ceea ce acum se numeşte mai popular Muzeul Sabiei Japoneze, înfiinţat în 1960.
Într-unul din sejururile mele în Japonia, la Machida Sensei, aflându-mă acolo cu elevi de la Raiden Dojo Bucureşti dar şi din Budapesta, am profitat de una din zile pentru a merge în Tokyo, având acest muzeu ca obiectiv principal.
Aproape de Shinjuku, dar pe străduţe puţin populate, descoperim clădirea ce adăposteşte NBTHK sau pe scurt Token Hakubutsukan (muzeul săbiilor). În curtea muzeului descoperim o bucată imensă de Tamahagane – amestecul special de minereu de oţel şi nisip, topit în cantităţi foarte precise şi care stau la baza oţelului magnific din care sunt făcute celebrele săbii japoneze Katana. Tatarabuki – vechea metodă de producere a oţelului de sabie, era gata să se piardă în 1920 când ultima Tătara – forjă, s-a închis din cauza avantajelor pe care le prezenta tehnologia modernă, occidentală a oţelului. Pentru referinţă putem menţiona că doar pentru a se obţine materialul din care se va face sabia, unii maeştrii ai Tătara munceau şi 3-4 luni. Abia după aceea bucata de metal era tăiată la dimensiunea viitoarei Katana şi îşi începea procesul de forjare, împăturire, ..deci încă 2-3 luni şi apoi urma ascuţirea şi lustruirea ei – meserie separată chiar, ce mai adăugă până la 4-5 luni în plus.
Evolutia sabiilor in JaponiaAflăm de la primul nivel al muzeului unde intrarea este gratuită, că metoda aceasta străveche Tatarabuki a fost revigorata în timpul celui de-al doilea război mondial, când producţia de săbii a crescut mult mai mult, şi statul a adunat în jurul templului Yasukuni din Tokyo, cei mai pricepuţi maeştrii în prelucrarea oţelului şi cei mai pricepuţi maeştrii în făurirea katanelor. Templul Yasukuni pe care de asemenea l-am vizitat, este foarte controversat pentru naţionalismul său, şi acesta este un alt episod asupra căruia voi reveni în curând.
Katanele create însă la Yasukuni Jinja sunt ultimele katane folosite în mod real pe câmpul de luptă, iar la şcoala de acolo multe din secretele artei Nihonto au fost transmise unei generaţii mai tinere de maeştrii din care unii chiar au supravieţuit războiului…Forjă de la Yasukuni Jinja a fost preluată de acest muzeu şi de societatea care îl patronează în 1974 şi a devenit chiar parte a Patrimoniului Cultural Japonez. În present NBTHK are cei mai mari experţi din Japonia în obţinerea amestecului de Tamahagane şi este autoritatea care oferă acest material de înaltă calitate, celor aproximativ 350 de maeştrii experţi în făurirea săbiilor existenţi – licenţiaţi la ora actuală în Japonia.
Tot la primul nivel al muzeului găsim o mică expoziţie gratuită despre evoluţia sabiei japoneze – NihonTo, de la primele arme drepte din perioada Heian până la operele de artă din ziua de azi. Găsim de asemenea bine explicat procesul de forjare a unei săbii japoneze pornind chiar de la obţinerea celebrului Tamahagane – amestecul de minereu de fier îmbogăţit în carbon, de esenţă mai dură cât şi mai moale – din care, prin împăturire şi călire specială se obţinea viitoarea katana. Planşele sunt susţinute cu exemple ale fierului în fiecare din aceste stadii până la forma propriu-zisă a lamei obţinută după călire. Putem înţelege de asemenea tipurile principale de lamă japoneză – tanto sau cuţitul, cu o lamă de pînă la 1 shaku (aprox 30 cm), apoi wakizashi sau sabia scurtă cu lugimea lamei de până la 2 shaku (sub 60 cm) şi Katana – sabia propriu-zisă, a cărei lamă varia în funcţie de perioade istorice între 2-3 shaku 60 – 90 cm. Peste 3 shaku avem maiestuoasele Tachi – săbiile lungi folosite mai ales în epoca războaielor călare – în “perioadele de aur” Kamakura Nambukucho (început de secol 15).
Maestru fierar ajutat de un Kami (vulpe)
De la etaj începe muzeul, se transformă într-o expoziţie cu plată, a unor lame ce constituie adevărate tezaure ale patrimoniului cultural nipon. Explicaţiile în engleză sunt minimale aici şi muzeul expune prin rotaţie, periodic 50-60 dintre cele mai importante lame de Katana din istoria Japoniei, dar de asemenea şi alte obiecte legate de katana.
Koshirae este ansamblul de teacă, mâner, gardă, şi restul de piese componente care făceau din lama în sine, o armă letală dar şi o capodoperă artistică. Deşi începător oarecum în evaluarea săbiilor, sunt impresionat de lame de sabie şi Tachi extrem de bine păstrate, semnate de maeştrii primelor 5 şcoli de sabie (Gokaden) din perioada Koto înainte de 1528. Deşi lucioase şi gata de luptă, fierul din mâner sau tang, mult mai gros decât lama în sine ne arată, după cum îmi spunea Machida sensei, cât de mult a fost polişată sau ascuţită lama respectivă. Uneori se pot vedea diferenţe notabile de peste 1-2 mm pe fiecare parte ceea ce deja înseamnă foarte mult. De asemenea, Hamon-ul – tăişul atât de subtil decorat cu valuri şi straturi diferite de oţel, este din ce în ce mai mic la aceste săbii extrem de vechi. Perioada veche “Koto” a sabiei
Sabii japoneze
Japoneze, este perioada în care au creat capodopere maeştrii fierari precum Masamune, Muramasa, din şcoala Soshu, dar sigur că nu putem să nu amintim şi un Sadamune, Sadamitsu sau celebra şcoală a săbiilor din Bizen. Există chiar un proverb în japonia medievală care spunea că “dacă vrei o sabie bună, sigur vei găsi una în Bizen”. Provincia este renumită oricum şi pentru o ceramică aparte, de înaltă calitate.
Grup de romani la Muzeul Sabiilor
Muzeul ne ghidează apoi către următoarele lame datate sau semnate, unele ca fiind Shinto – “săbii noi” începând cu secolul al 16-lea ! De ce “noi” ? Pentru că maeştrii fierari ai perioadelor care au urmat, nu au mai reuşit să mai reconstituie capodoperele perioadei Koto, cumva o parte din secrete s-au pierdut. Practic din secolul al 16-lea până în prezent maeştrii fierari încearcă din greu să reconstituie aceste secrete. Evoluţia a fost oarecum în sensul că lama a scăzut în calitate în timp ce ornamentele au devenit o altă artă în sine. Tsuba (garda), menuki, fuchi / kashira, chiar şi Kozuka – micul cuţit lateral din teacă au devenit toate suportul sculpturilor în miniatură, inserţiilor cu metale preţioase. Toate acestea s-au datorat în parte şi faptului că nu mai existau atâtea confruntări armate iar katana, începea tot mai mult să fie un semn al ierarhiei sociale şi mai puţin o armă în sine.
Sculpturile în lamă, discrete şi cu rol pur religios la săbiile Koto, devin la săbiile din Edo sculpturi mult mai complicate şi mai elaborate, cu rol preponderant artistic. Mai îngustă decât o lamă de Koto, cu un Hamon mai viu , remarcăm o lamă semnată Suishinshi Masahide. Este o lamă foarte scumpă folosită mai târziu chiar de unul dintre liderii mişcării Shinsengumi – grupare de samurai de elită care au încercat din greu salvarea Shogunatului, în Kyoto. Este uimitor cum bucăţi de oţel pot spune în întregime istoria unei naţiuni. Nu întâmplător mi-a rămas în minte Suishinshi Masahide – el este cel care chiar a afirmat într-o carte publicată în finalul de secol 17, că este de datoria fiecărui maestru fierar să caute cât mai mult să să autodepăşească şi să înveţe mereu, pentru a se apropia de magia lamelor Koto. Masahide a revoluţionat practic arta Nihonto, călătorind mult, de la maestru la maestru căutând să adune o învăţătură pe cale să se piardă şi din cauza apariţiei armelor de foc. Masahide a fost cel mai critic la adresa “noilor” săbii apărute în Edo timpuriu în Japonia şi practic el este considerat printre vârfurile “noului val” de săbii “noi” – denumit în japoneză Shin Shinto. Una din lamele lui s-a vândut de curând la aprox 200.000 USD!
Exponate sublime - sabiile japoneze autentice
Kotetsu….o semnătură la fel de celebră care mă face oarecum să zâmbesc. În Japonia există o zicală: “din 10 lame semnată Kotetsu, sigur 11 sunt false”. Kotetsu, de asemenea un făuritor de săbii al perioadei ShinShinto, a creat săbii extraordinare şi mulţi tineri făuritori de săbii, dornici de afirmare şi de câştiguri mai serioase – încercau să îi copieze lamele şi….semnătura… Da, la acest muzeu se pot vedea şi Kotetsu, din cele reale, şi desigur Masamune şi Muramasa – nume care pentru pasionaţii artei nihonto, sunt ca şi un Picasso sau Van Gogh în lumea tablourilor.
Pentru cei mai puţin iniţiaţi în această lume destul de criptică a fierului măiestrit împăturit şi forjat în formă de sabie, muzeul oferă după cum spuneam şi adevărate bijuterii – montura unor asemenea lame – monturi imperiale şi de rang extrem de înalt – de daimyo în general, generali. Găsim deci monturi cu teci sidefate cu modele în miniatură şi lăcuite în întregime cu un lac special numit Urushi. Acesta este foarte scump pentru că se obţine doar manual, chiar şi acum din plante iar procesul de prelucrare este foarte greoi şi durează foarte mult. Lacul, extractul de sidef, pielea de rechin sau de pisică de mare, culori obţinute din extracte naturale, inserţii de aur şi argint – toate uimesc şi aproape că uiţi că de fapt ai în faţa ta o armă, poate cea mai extraordinară armă albă create până acum de om. Mai ales Omamori Tanto – pumnale mai ales folosite de femei pentru auto-apărare dar şi ca element de decor, de vestimentaţie, sunt de o bogăţie extraordinară de culori, nuanţe fine, amestec genial de simţ artistic şi materiale scumpe. Pe cât de frumoase sunt aceste mici cuţite, pe atât de cutremurătoare este inscripţia de pe tangul unui Kotetsu : “ cu această sabie, am tăiat prin 4 corpuri, 15 mai 1712 “. Este vorba de una din celebrele săbii testate pe cadavre…sau în vremuri apuse…pe viitoare cadavre – prizonieri de război.
Către ieşire descoperim seturi de Kozuka – mici lame incluse în teaca de la sabie, cu rol marţial pe vremuri, şi cu rol utilitar acum sau doar artistic. Mânerele lor, tsubele, şi restul de piese de metal sunt toate lucrate cu aceeaşi temă de maeştrii specializaţi în Edo doar în aşa ceva. Goto, Shoami, Heianjyo sunt doar câteva nume de asemenea maeştrii susţinuţi chiar guvernamental în această perioadă. Acum doar aceste mici piese de montura pot costa lejer sume de la sute la câteva mii de dolari, iar la o expoziţie cu vânzare am văzut doar Tsube (gărzi) care variau de la 5000 la 9000 USD! Găsim aici capodopere ce au aparţinut chiar shogunilor Tokugawa cât şi unor generali importanţi în istoria niponă.
Ultimele standuri către ieşire găzduiesc lame moderne – GendaiTo, realizate de unii dintre cei 350 fierari licenţiati să facă săbii japoneze în prezent în Japonia. Sunt lamele care la concursul anual organizat de acest muzeu şi de NTHKB, obţin cele mai înalte calificative: Toku Sho, Yushu Sho şi Doryouku Sho. Ele sunt apoi expuse în muzee o perioadă, după care sunt cumpărate la preţuri de asemenea foarte mari de numeroşii colecţionari extrem de avizaţi din ţara Soarelui Răsare. Pentru membrii NTHKB, lunar sunt organizate Shinsa şi Kantei. Shinsa sunt adunările în care lame noi şi vechi sunt examinate şi evaluate de membrii cei mai experimentaţi ai muzeului. Lamelor le poate fi atribuită corect şcoala şi perioada din care fac parte, evaluată o posibilă semnătură, şi apoi pentru cele mai valoroase – adică peste 10-15.000 Euro, ele au diverse titluri – de la Hozon – demn de a fi conservat, la Tokubetsu Hozon – lamă deosebită demnă de conservare şi apoi la Juyo şi Juyo Tokubetsu – exemplare extrem de reuşite şi conservate. Alt sistem de evaluare se referă la capacitatea lor de tăiere – wazamono. Ar fi poate multe de spus pe această temă dar ele iau o turnură oarecum prea specializată, către un domeniu deja al colecţionarilor.
Kantei sunt şedinţele în care toţi membrii pot evalua săbiile direct, pot atinge, desigur cu precauţiile necesare, săbii de zeci de mii de Euro, pot evalua săbii ale shogunilor şi ale unor generali celebrii ai Japoniei. Acest lucru este interesant şi pentru cei care sunt doar practicanţi pentru că oferă o imagine mai clară despre ce înseamnă un Shinken – o sabie reală, în comparaţie cu cele mai multe katane actua
