Jocul de GO – antic şi modern
Inventat în China acum aproximativ 4000 de ani, a fost introdus în Japonia în jurul anului 800 A.D. În decursul timpului jucătorii din estul Asiei au excelat în acest joc, GO-ul fiind azi jocul naţional al Japoniei. Răspîndirea lui în emisfera vestică, spre sfîrşitul secolului XIX, a dus la formarea de Asociaţii şi Federaţii de Go în întreaga lume. În România, GO-ul este reprezentat de numeroase cluburi deschise în general în oraşele mari ale ţării, dar nu numai. Jocul a fost inventat în China antică, în jurul anului 2000 i.Hr. Una dintre legende atribuie meritul acesta împăratului Shun (2255-2206 i.Hr.), care dorea ca prin intermediul Go-ului să dezvolte mintea nu prea strălucitoare a fiului său Shang Kiun. Alte cronici spun că inventatorul GO-ului este Yao, predecesorul lui Shun, iar altele, ceva mai realiste, atribuie jocul lui Wu, un vasal al împăratului Kieh Kwei (1818-1767 i.Hr.) acelaşi care se pare că a inventat cărţile de joc. În orice caz, GO-ul (sub numele de “Weiqi”) a fost bine cunoscut în antichitatea chineză, mărturie fiind descoperirile arheologice şi operele literare din acea epocă. În Japonia, GO-ul a fost introdus în jurul anului 735 d.Hr., pe vremea împăratului Shomu, de către un anume Kibi Daijin, în urma unei călătorii în China. Probabil că jocul era totuşi cunoscut ceva mai demult, deoarece în anul 738, în urma unei dispute apărută în legătură cu o partidă pe care tocmai o jucau, doi nobili, Kumoshi şi Adzmabito, au tras săbiile, cel de-al doilea combatant pierzîndu-şi viaţa. Iniţial jocul s-a răspîndit destul de încet în Japonia şi numai printre nobilii din Kyoto. În jurul anului 1080, jocul a fost introdus în secret, de către Prinţul din Dewa, în Provincia Oshu, numărul jucătorilor de GO crescând rapid. La începutul veacului al XII-lea jocul era foarte răspândit în rândul samurailor şi toţi războinicii, indiferent de grad, purtau cu ei un joc de GO pe care îl foloseau în momentele de răgaz. Între anii 1500-1650 GO-ul a pătruns şi în păturile mijlocii, mulţi dintre jucătorii de frunte fiind invitaţi apoi la curţile nobiliare pentru a-şi dovedi măiestria. La începutul secolului al XVII-lea a trăit celebrul Honinbo Sansha, cel care a adus jocul la forma sa modernă, întemeietorul unei faimoase şcoli de GO. Sansha este întemeietorul Academiei de Go din Japonia cu ajutorul substanţial al shogunului Iyeyasu Tokugawa; în felul acesta, numele de Honinbo s-a perpetuat la conducerea Academiei de GO şi elita GO-ului, devenind cu timpul sinonim cu cel de “maestru al jocului GO”. Academia de GO şi-a încetat activitatea în secolul trecut, dar Honinbo a rămas unul dintre cele mai înalte titluri profesioniste japoneze.
Tot Honinbo Sansha este primul care a introdus clasificarea jucătorilor de GO pe niveluri “kyu” şi “dan”, precum şi regulile de acordare a handicapului atunci cînd se întîlneau jucători de forţe diferite. Nivelul cel mai înalt de 9-dan, a fost atribuit doar arareori, numai de vreo nouă ori în decursul celor aproape trei secole de existenţă a Academiei de GO (ea a fost desfiinţată în anul 1868, o dată cu căderea shogunului). În prima parte a secolului trecut, GO-ul a cunoscut o nouă etapă de mare înflorire. Între anii 1868-1880, Go-ul a decăzut. Academia a fost desfiinţată, numărul jucătorilor s-a micşorat. După 1880 a avut loc un reviriment, astfel încât la sfârşitul secolului trecut, GO-ul devenise destul de răspândit, de data aceasta în toate păturile sociale.În această perioadă apare şi prima carte europeană de GO (în germană), scrisă de O. Korschelt, din care A. Smith preia o mare parte din informaţiile privind istoria GO-ului. Jocul s-a răspândit pe toate meridianele mai ales după cel de-al II-lea Război Mondial. Deşi în Japonia, China şi Coreea de Sud există încă jucători profesionişti, GO-ul ca sport de amatori este cunoscut şi jucat astăzi în toată lumea, la nivel de cluburi, campionate naţionale, mondiale şi, desigur, la nivel amical, ca joc de plăcere, inepuizabil în atractivitatea să. Conceput ca un joc complet logic, GO-ul a trecut testul timpului. Astăzi el se regăseşte în forma originală şi este recunoscut ca fiind cel mai vechi joc din lume. Cu reguli incredibil de simple, dar cu o strategie care atinge nivelul de artă, GO-ul poate fi jucat de oricine, la orice nivel, fiind la fel de fascinant pentru începători ca şi pentru marii maeştri. GO-ul este un joc de aptitudine şi nu implică nici un element de hazard. Prin plasarea strategică a pieselor pe tablă, ambii jucători caută să construiască şi să controleze un teritoriu mai mare decît al adversarului. Rezultatul partidei este determinat întotdeauna de nivelul general al calităţii deciziilor. Jocul începe cu tabla goală, exceptând partidele cu handicap (jucătorul mai puţin experimentat primeşte un avans de cîteva piese). Jocul este plin de acţiune şi pasionant, trecînd de la un front de luptă la altul pe măsură ce fiecare jucător urmăreşte un avantaj de poziţie. Începînd cu prima mutare, se construiesc forme unice pe tablă. Exprimarea individuală poate fi atît de vastă încît probabil că nu s-au jucat vreodată două partide identice. Deşi regulile şi obiectivele jocului sunt extrem de simple, situaţiile care se pot crea pe tablă sunt atât de complexe încât au zădărnicit toate încercările specialiştilor de a programa un computer care să joace GO competitiv. Opinia generală este că nici un computer nu va fi în stare prea curând (sau poate niciodată) să pună la încercare abilităţile unui jucător profesionist de GO. Strategia jocului are o subtilitate sublimă. De exemplu un jucător poate atrage adversarul într-o serie de mici victorii, asigurându-şi prin această strategie un câştig mai puţin evident dar decisiv în final. Lăcomia şi agresivitatea impulsivă conduc de regulă la declin. O soluţie uşoară poate fi un succes pe moment, dar se poate dovedi un dezastru mai târziu. Abilitatea de a combina judecata şi gîndirea în ansamblu, necesară în partidele la niveluri mari, se dovedeşte a fi factorul care reduce la neputinţa oricărui software de GO în faţa unui jucător uman experimentat. O partidă de GO este o acţiune cooperativă. Jucătorii au nevoie unul de altul pentru a avea satisfacţia unui joc interesant. Dacă adversarul nu-ţi oferă o provocare suficientă, calitatea jocului va avea de suferit; nu rişti amărăciunea înfrângerii, dar nici nu ai satisfacţia completă a victoriei. În mod tradiţional, jucătorii de GO îşi preţuiesc adversarii, un spirit de respect şi politeţe acompaniază orice partidă. „Jucătorul de Go îşi stabileşte poziţia (pe tablă) prin corectitudine şi îşi ţine oponentul în dezavantaj prin putere (a poziţiei sale strategice).“ Acest proverb japonez (ca şi multe altele, rafinate şi transmise de-a lungul generaţiilor de războinici şi călugări) exprimă esenţa GO-ului ca arta marţială, prin planificare, gândire strategică, echilibru şi armonie (“wa”) între principiile fundamentale ale energiei universale (“qi”). În secolul XII a existat o rivalitate celebră între doi războinici călugări: Ushiwakamaru şi Benkei. Experţi în artele marţiale, cei doi au stabilit să-şi încerce forţele printr-un şir de confruntări în fiecare dintre domeniile pe care le stăpâneau. Una dintre întâlnirile lor a fost în faţa tablei de Go, Benkei fiind înfrânt de către mai tînărul său adversar Ushiwakamaru – cunoscut ulterior sub numele de Minamoto no Yoshitsune (1159 – 1189), considerat a fi cel mai priceput general al epocii sale, unul dintre întemeietorii Shogun-atului ca sistem politic în Japonia medievală şi membru marcant al familiei/clanului TAKEDA. Comunitatea românească a jucătorilor de Go, deşi destul de restrânsă numeric, conferă ţării noastre o poziţie puternică în Europa, prin rezultatele obţinute în competiţiile continentale de-a lungul timpului. Un exemplu strălucit este recent obţinutul titlu de Campion European obţinut de Cătălin TARANU (5 Dan profesionist, singurul jucător roman cu rang de profesionist obţinut în Japonia) la Congresul European de Go de la Lecksand, Suedia (august 2008).
