MEDICINĂ SPORTIVĂ
SELECŢIA ÎN SPORT
Dr.Adela Apostol Caramoci, medic primar Medicina Sportiva
Selecţia sau “identificarea talentelor” este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităţii înnăscute pentru practicarea şi specializarea ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă. Pentru fiecare probă sportivă s-a descris un “model ideal al performer-ului”. Acesta se numeşte “biotip constituţional” şi este caracterizat de anumite calităţi motrice, fizice şi comportamentale specifice. Selecţia utilizează un sistem complex de criterii pentru identificarea subiecţilor care se apropie cel mai mult de acest model ideal.
Selecţia medico-sportivă foloseşte criterii şi indici medico-sportivi pentru alegerea celor mai talentaţi şi mai apţi subiecţi care, în urma unui program de antrenament ştiinţific să obţină maximum de performanţă.
Criteriile utilizate în selecţia medico-sportivă sunt:
1. Criteriul sanogenetic (starea de sănătate). Este un criteriu esenţial în selecţie, doar un organism perfect sănătos având şanse reale de obţinere a performanţei sportive. Performanţa sportivă presupune atingerea şi chiar depăşirea limitelor fiziologice ale organismului. Participarea la şedinţe zilnice de antrenament şi la competiţii reprezintă un stres fizic şi psihic important căruia sportivul îi poate face faţă doar dacă are o stare de sănătate foarte bună. Boala reprezintă un stres suplimentar care împiedică performanţa sportivă.
2. Criteriul genetic. Constă în identificarea sexului genetic al sportivului, sexul genetic nefiind obligatoriu şi cel somatic. Sexul genetic este determinat de prezenţa sau absenţa cromozomului Y în perechea de cromozomi sexuali astfel: embrionul a cărui pereche de cromozomi sexuali este XX este femnin, embrionul masculin fiind caracterizat de perechea XY. Teoretic, prezenţa cromozomului Y face ca din creasta sexuală a embrionului să se secrete testosteron către sfîrşitul primului trimestru al vieţii intrauterine care va detemina masculinizarea somatică a embrionului. Dacă din diferite motive această secreţie testosteronică nu se produce, embrionul respectiv, deşi masculin din punct de vedere genetic, se va dezvolta către genul feminin (de unde şi expresia” femeia este regulă, bărbatul este excepţia”!!!). Deşi ca aspect, un organism poate să prezinte toate aspectele sexuale feminine, atât pe cele principale cât şi pe cele secundare, el poate fi din punct de vedere genetic masculin, cu repercusiuni asupra calităţilor fizice ale persoanei respective. Testul Barr identifică sexul genetic al sportivului.
3. Criteriul somatic. Antropometria sportivă urmăreşte măsurarea anumitor segmente ale organismului (diametre, perimetre, statură, înălţime etc). Indicii furnizaţi de antropometria sportivă sunt deosebit de importanţi pentru selecţia acelor organisme care se suprapun cel mai bine peste biotipul constituţional ideal al performer-ului în ramura sportivă respectivă. De exemplu, un halterofil este avantajat de un centru de greutate situat cât mai jos deoarece îi permite o stabilitate crescută motiv pentru care, în această probă sportivă vor fi aleşi sportivii care au membrele inferioare scurte. Membrele superioare scurte permit o “cursă” mai scurtă de ridicare a halterei pe când membrele superioare lungi sunt preferate în sporturi ca înotul, tenisul de câmp, polo etc. Înălţimea este un criteriu extrem de important în anumite sporturi (baschet, volei) iar greutatea reprezintă în box baza împărţirii în categorii competiţionale. Chiar în cadrul aceluiaşi sport, diferitele poziţii pe teren necesită caracteristici somatice specifice: pivotul la baschet poate avea o statură mai mică, portarul din fotbal este bine să fie cât mai înalt etc.
4. Criteriul funcţional şi al capacităţii de efort. Tipul de efort implicat este diferit în funcţie de fiecare sport în parte. Astfel, caracteristici biomotrice de tipul forţei, vitezei, exploziei se bazează pe eforturi de tip anaerob pe când anduranţa este susţinută de mecanisme aerobe. Cele două tipuri de efort depind de compoziţia fibrelor musculare: fibrele albe sunt specializate pentru eforturi anaerobe pe când cele roşii, denumite şi fibre lente, sunt mult mai bine echipate cu enzimele carateristice metabolismului aerob. Proporţia acestor fibre poate fi modificată prin antrenament dar are în mare parte determinantă genetică. Pentru probele de fond şi semifond vor fi selecţionaţi sportivi cu o bună capacitate aerobă de efort dar vom prefera proporţii crescute de fibre musculare rapide şi capacitate anaerobă bună pentru sprinteuri, aruncători, săritori etc.
5. Criteriul neuro-psihic. Criteriul neuro-psihic este din ce în ce mai atent folosit în zilele noastre în procesul de selecţie. Se cunosc multe cazuri în care succesul unui sportiv nu s-a bazat pe calităţi fizice excepţionale ci pe o componentă psihică şi motivaţională deosebită. Capacitatea de concentrare, rezistenţa la stress şi la monotonie, atenţia distributivă, sunt câţiva dintre indicatorii psihologici investigaţi pentru selecţia sportivă. Foarte importante pentru toate grupele de sporturi, abilităţile psihologice sunt esenţiale pentru obţinerea performanţei în anumite probe sportive (auto, moto, piloţii de la bob, tir etc). Identificarea, cuantificarea şi implementarea atributelor psihologice în decizia selecţionării au un impact deosebit asupra obţinerii succesului în sport.
6. Criteriul biochimic. Anumiţi parametrii biochimici favorizează performanţa sportivă. Amintim aici doar hemoglobina saguină, un factor de creştere al capacităţii aerobe de efort sau efectele anabolice proteice ale hormonului somatotrop hipofizar.
Procesul de selecţie se desfăşoară în etape care utilizează doar o parte dintre criteriile enumerate. Selecţia primară, are loc în copilărie şi urmăreşte numai criteriul sanogenetic, pe cel somatic şi pe cel genetic. Organismele copiilor sunt în continuă transformare motiv pentru care identificarea talentelor la această vârstă nu reprezintă o garanţie a succesului deoarece sunt prea multe variabile asociate cu creşterea şi maturizarea. Este în schimb posibilă elaborarea unei “prognoze de creştere” care, pe baza înălţimii actuale ale copilului dar şi a caracteristicilor ereditare ale părinţilor poate prognoza cu o marjă de eroare acceptabilă, înălţimea maximă la care poate ajunge la maturitate copilul respectiv. Remarcăm însă că şi în acest caz există factori care pot interveni asupra cartilajelor de creştere şi care pot modifica astfel prognoza de creştere: sexualizarea precoce, stresul psihologic, alimentaţie incorectă, exerciţiile cu încărcătură. Capacitatea de efort este dependentă de echipamentul enzimatic al fibrelor musculare care se maturizează după vârsta de 15 ani, motiv pentru care investigarea capacităţii de efort la copii nu se justifică. Se preferă teste funcţionale de tipul probei Ruffier, probei Schellong etc.
Selecţia secundară se aplică celor care au practicat deja sportul de câţiva ani şi reprezintă cea mai importantă etapă a procesului de selecţie. Scopul său este identificarea “micromodelului biologic” specific probei sportive respective. Este adevărata selecţie pentru performanţă şi din acest motiv trebuie să fie drastică şi să cuprindă toate criteriile de selecţie enumerate. Implicarea în sportul de performanţă este o opţiune cu consecinţe deosebite asupra vieţii sportivului respectiv. Chiar şi din punct de vedere financiar, selecţia secundară poate scuti statul sau pe sportiv de la o investiţie neprofitabilă pe termen lung. Din aceste considerente o toleranţă prea mare în acest moment nu poate fi decât nocivă. Desigur, există calităţi imposibil de cuantificat (ceea ce numim “talent”) care pot compensa mici încălcări ale standardelor de selecţie, dar sportivul trebuie conştientizat despre riscul pe care şi-l asumă. În cazurile în care sportivul îşi doreşte o carieră în sport dar calităţile sale nu îl califică pentru sportul practicat, i se vor recomanda alte sporturi cu cerinţe mai apropiate de cele pe care le posedă (reorientarea medico-sportivă).
Selecţia terţiară se aplică în general echipelor naţionale şi olimpice şi urmăreşte “macromodelul biologic”. În principiu, performanţa obţinută deja până la acel moment îl califică pe sportiv. În cazul competiţiilor desfăşurate în condiţii deosebite de mediu este de preferat cooptarea sportivului cu o biologie mai bună, faţă de un sportiv cu performanţe ceva mai bune dar cu sechele posttraumatice sau alte probleme.
Succesul sau eşecul procesului de identificare a talentelor depinde de capacitatea de a cuantifica şi a suprapune calităţile sportivului peste cerinţele sportului respectiv.
