- Ce este atât de special la Ryoanji – întreabă vizitatorul uşor nedumerit vazând doar pietre şi nisip…
- Doar spaţiul dintre pietre şi nisip… rosteşte impasibil calugarul zen ce curăţa frunzele uscate.
Emblematic deja pentru vechea capitală a Japoniei medievale Kyoto, templul Ryoanji este faimos graţie grădinii sale unice, o suprafaţă de pietriş alb ce pare că unduieşte ca apele unui ocean în jurul unor mici stânci aşezate în mici grupuri de câte 2, 3 sau chiar câte 4, unele acoperite chiar şi cu muşchi. Este un exemplu perfect pentru conceptul japonez de Karesansui – de peisaj uscat, de gradină fără apă. Deşi impresia generală, a non-japonezilor este că aceste gradini au scopul de calma mintea se pare că nu doar acesta a fost şi scopul calugărilor Zen care le-au conceput iniţial.
Într-adevăr, grădina, de 30mx10m, este adăpostită de un templu Zen, aparţinând şcolii Myoshinji a ramurii Zen – Rinzai.
Primele atestări istorice datează din 983 când templul aparţinea clanului Fujiwara din perioada Heian şi abia mai tarziu, în epoca Muromachi (1336-1573) un samurai pe nume Katsumoto Hosokawa reconstruieşte templul care există şi în prezent, peste ruinele lăsate în urmă de războaiele Onin, ce distruseseră Kyoto în acea vreme. De atunci datează şi această faimoasă grădină de piatră, înconjurată de ziduri joase de piatră.
Mă opresc o clipă din fotografiat şi îmi clătesc ochii cu marea împietrită din faţa mea; număr valurile reprezentate de stânci – 14. Şi totuşi în pliantul de la intrare parcă era alt număr…dar ce mai contează, poate nu am fost atent, poate s-a adunat oboseală de la zilele de antrenamente intense din Kyoto. Un grup mai mare de turişti se apropie aşa că încerc să îmi găsesc un alt loc mai bun din care să admir atăt grădina de piatră cît şi încă o grădină mai mică în spate, plină de muşchi şi unde parcă plutea un mic pavilion de ceai. Număr din nou pietrele să mă asigur – sigur că sunt doar 14 aşa cum văzusem de prima oară. Traversând podelele de lemn masiv ale templului pot vedea sala principală de meditaţie, acoperită cu tatami, un modest altar budhist, uşi glisante şi pereţii, decorate discret cu picturi în culori pastelate, uniforme de inspiraţie mai mult chineză, fapt totuşi normal pentru un zen timpuriu. Descopăr şi coridorul de lemn ce duce către pavilionul de ceai, deocamdată închis publicului şi, o nouă atracţie în spate – Tsukubai – un bazin de apă, sculptat în piatră. Se pare că datează din secolul 17 şi are inscripţionate patru caractere faimoase, în cel mai autentic sens Zen : „învăţ doar să fiu fericit”.
fantana din piatra
Întinzîndu-se pe o suprafaţă totală de peste 120 de acrii, templul mai adăposteşte un lac cu două insule, legate între ele de un pod pe care se poate ajunge astfel la un altar mai mic, dedicat zeiţei shintoiste a norocului – Benten. Lacul este populat din plin cu păsări de apă, din care cele mai apreciate sunt raţele mandarine, simbol al fidelităţii în cuplu, cunoscut fiind faptul că ele au doar un partener de-a lungul întregii vieţi. O superbă grădină de muşchi oferă răcoare înainte de a părăsi acest superb templu, care din 1994, mai ales graţie gradinii sale de piatră, a fost recunoscut ca parte integrantă a patrimoniului cultural universal UNESCO.
Ajuns acasă cu nostalgia Japoniei, revăd o parte din pliantele şi amintirile de acolo – stupoare, pe pliantul Ryoanji scrie clar că sunt 15 stânci iar că aparenta semnificaţie a lor era de « tigroaică cu pui, traversând oceanul ». O dublă bulversare, nu doar din lipsa de sens a numelui cît mai ales din faptul că numărând stâncile din două locuri diferite, ieşeau tot 14. După căutari ulterioare descopăr că acesta este marele paradox al grădinii, faptul că de oriunde, o a 15-a piatră este mereu ascunsă. Adevărul este chiar dincolo de teoriile matematice despre care aflu de pe Google că au început să apară despre geniul matematic al călugărilor ce au conceput alinierile de pietre din această grădină. Călugării spun că de oriunde ai sta în faţa gradinii, într-o stare de meditaţie profundă, a 15-a piatră devine vizibilă. Trebuie să înţelegem dincolo de ceea ce vedem, pentru că simţurile noastre sunt limitate şi chiar şi logica bazată pe aceste simţuri poate conduce la concluzii eronate…
A 15-a piatră pare că este în acea minunată gradină, dar fiecare din noi avem puterea de a o găsi chiar acolo unde suntem, dacă chiar vrem asta …Trebuie doar să începem să căutăm, detaşaţi, dincolo de aparenţe…
Cristi Laiber
